Preşedintele tău: Te feliciţi şi nu ştii, eşti negativist şi nu recunoşti că, de fapt, ţi-e bine
iulie 11, 2011 § Un comentariu
Constiraţie la BAC
iulie 7, 2011 § 2 comentarii
„Elevii sunt de vină. Sunt nişte tâmpiţi nerespectuoşi, drogaţi şi analfabeţi, care se duc la şcoală fără cea mai mică intenţie de a învăţa”. „Ba nu, profesorii sunt de vină. Cei buni au plecat deja din ţară, că cine stă să predea pe 8 milioane? Ăştia care au rămas sunt nişte incompetenţi care nu ştiu să predea şi ne strică pruncii cei deştepţi ca nişte luceferi”. „Sunteţi proşti, şi elevii şi profesorii sunt nişte victime, SISTEMUL e de vină, STATUL e de vină, EI au vrut să fie aşa, să ne fie NOUĂ rău. E o conspiraţie, să fim toţi proşti ca nişte oi şi să ne îndepărtăm de adevăratele valori şi să acceptăm orice”.
Of. Of. Să o luăm oarecum logic, în pofida oboselii care ne îndeamnă să fim incoerenţi. Băsescu nu este primul politician care şi-a dat seama că românul NU FACE DISTINCŢIE ÎNTRE VORBĂ ŞI FAPTĂ. El doar a perfecţionat sistemul. „Voi ieşi cu ţeapa în piaţa Constituţiei!”, spre exemplu, s-a transformat în doi ameţiţi plimbaţi în cătuşe puţin. Nu contează că au fost eliberaţi şi că, de fapt, nu există nici un (nu scriu legat, mă irită regula asta) condamnat. I-ai văzut în cătuşe? Deci e bine, da?
La fel şi cu învăţământul. A venit BAC-ul, au început să pice odoarele pastilate şi cretinizate de miile de ore de conversaţie pe mess (k s spun asa). Unii s-au bucurat, alţii s-au iritat; toţi au rămas, însă, cu aceeaşi impresie: uite domnule, se schimbă, totuşi, ceva! Există un suflu nou în învăţământ! Dacă meriţi treci, dacă nu, nu! Nu mai e ca pe vremea comuniştilor, când trebuia să treacă toţi, de s-a umplut ţara de imbecili cu diplomă! Să discutăm despre asta!
Între timp, într-o altă dimensiune, numită „realitate”, funebrul Funeriu iese la rampă, felicită elevii care au luat BAC-ul, le spune celorlalţi că „asta e” şi că „ne vedem la toamnă”, când vor avea parte tot de „un examen greu”. O atitudine care ar fi decentă, dacă n-ar fi mincinoasă. Pentru că domnul ministru ştie ceea ce noi, pulimea cu diplomă de BAC sau fără, nu ştim foarte bine. Şi anume că anul viitor este unul electoral. Şi pe lângă faptul că nu se cuvine să-ţi antagonizezi votanţii picându-i la BAC şi spunându-le că-s analfabeţi, împreună cu familiile lor (care nu vor să audă că sunt vinovate că le-a durut în c…ot de ce are odrasla în cap), mai ai o problemă. Mare, aş zice.
Cea mai mare vacă de muls din învăţământ, aş spune, dacă n-ar fi şi singura, sunt universităţile particulare. Care, pe lângă chestii de acest gen, au şi marele avantaj de a avea foarte mulţi bani. Din care cu o parte plătesc politicieni habarnişti să „predea”, pe salarii uriaşe (mulţi n-au ajuns niciodată pe unde „predau”), iar cu altă parte sponsorizează partide politice aflate în campanie.
Ei bine, întreb, ce se întamplă când universităţile vin cu jalba în proţap că nu li se ocupă locurile, şi ca atare nu mai fac la fel de mulţi bani? Pentru ce, pentru că vrea Băsescu ospătari şi tinichigii (tinichigiul este ăla care te rezolvă după ospătar, când dai beat mort cu maşina în stâlp)? Pentru că are Funeriu orgolii?
Haideţi să lăsăm purceaua în coteţ şi să n-o mai gâdilăm, săraca. Vorbim în toamnă, vorba lu’ dom’ ministru. Neutru.
PS: Pentru cei fără BAC, titlul este o combinaţie între conspiraţie şi constipaţie. Parol, cum zicea ăla din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Amibă păroasă europeană.
aprilie 18, 2011 § Lasă un comentariu
Sunt sigur că vă întrebaţi ce mai face Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului. Bine, poate nu toţi, doar câţiva. Bine, poate nu se întreba nimeni dintre voi, dar undeva, în Univers, poate se întreabă cineva. O făptură mică, o amibă, un microorganism, ceva.
Aşa că, bă amibă, uite ce face MDRT: un evenimetn (nu ştiu ce e aia evenimetn, aşa scrie în titlul mailului) la Miercurea Ciuc. Ce ştim despre oraşul acesta, în afară de faptul că tot bate recorduri la cea mai scăzută temperatură din Univers şi că ne dă berea Ciuc? Că va găzdui un seminar numit
„Drepturile şi obligaţiile în implementarea proiectelor selectate în cadrul celui de-al doilea apel pentru a primi finanţare prin Programul de Cooperare Transnaţională Sud Estul Europei”.
Citeşte încă o dată numele ăsta, cu voce tare. Şi acum, bă amibă, dacă te mai aud vreodată că te plângi că fug fondurile europene de România ca ăl din baltă de tămâie, pentru că nu suntem în stare să cheltuim bani, te păruiesc. Păi nici să citim sărăciile astea de nume de seminarii nu putem, darămite să mai şi atragem finanţare…
Dictator şi găinar.
martie 18, 2011 § 4 comentarii
Emil Boc mă întristează. Nu-l urăsc, nu-l dispreţuiesc, pur şi simplu simt milă şi tristeţe când îl văd.
Pe lângă faptul că este minusculul şi umilul servitor al unui dictator cu creierii îmbibaţi în alcool (şi o spun în deplină cunoştinţă de cauză, nici măcar PSD nu şi-a permis asemenea persecuţii şi abuzuri), Emil Boc nu este nimic altceva. Nimic. A încercat să facă şi el o lege, aia cu pensiile, şi a fost respinsă de Curtea Constituţională pe motiv că nu este constituţională. Dacă n-ar fi fost şerbul năclăitului, Emil Boc ar fi fost – atenţie – profesor de drept constituţional în Cluj. Recitiţi, vă rog, acest paragraf.
Nu faptul că în România este posibil orice, până şi să devină o persoană ca Emil Boc prim ministru, mă întristează. Nu faptul că acesta ascultă orbeşte de Stăpânul său, fără să treacă prin mini-creieraş informaţiile, şi că nu-i pasă că pensionarii mor de frig şi foame în casă. Că nu-i pasă că a adus atâţia oameni în situaţia de a ieşi în stradă de foame. Nu. În fond, astfel de situaţii au existat de când lumea – puţină lume ştie, spre exemplu, că temutul Himmler, şeful SS, era un găinar (From 1919 to 1922 Himmler studied agronomy at the Munich Technische Hochschule following a short-lived apprenticeship on a farm and subsequent illness). La propriu.
Până la urmă, orice dictator care se respectă are nevoie de găinarii săi; aceştia ştiu că fără dictator sunt nimicuri, motiv pentru care îl urmează orbeşte. Este motivul pentru care Himmler nu l-a trădat niciodată pe Hitler, deşi ar fi putut să o facă (Hitler s-a temut permanent că va fi răsturnat de SS, amintiţi-vă măcelărirea SA din aceleaşi motive paranoice). Fără dictatorul său, ar fi redevenit găinarul incompetent pe care nu-l respectă nimeni.
Aşa cum spuneam, nu aceste lucruri mă întristează. Mă înduioşează, însă, faptul că Boc nu înţelege ce i se întâmplă. Faptul că i se citeşte în privire stârpiturii că nu înţelege de ce nu e iubită. Faptul că e convins că e competent şi „pune ţara pe făgaşul cel bun”. Faptul că, la fel ca şi colegii lui de guvernare, nu vede dincolo de maţul plin de astăzi. Că nu se gândeşte la ce ţară lasă în urmă copiilor săi. Că refuză să înţeleagă că nu se pricepe absolut deloc la ceea ce face acum, şi că sfaturile Stăpânului sunt de căcat, din moment ce au reuşit să scoată în stradă de disperare până şi Poliţia, şi să distrugă complet şi moralul Armatei, care ar trebui să-l ocrotească de ăia din stradă. Faptul că nu avem şosele, sistemul sanitar e în comă, învăţământul e o glumă de opt milioane pe lună şi prestaţia sa pe măsură.
Dar privirea aia. Privirea aia mă termină. Privirea aia confuză, care încearcă să fie dură şi bărbătească, şi nu reuşeşte să ma facă să-l văd decât căzând în cap de pe scenă la emisiunea lui Andrei Gheorghe. Care mă face să intuiesc copilul care cerşeşte dragoste, ghemuit în poziţie fetală în spatele ochelarilor fumurii. Care a găsit un mic semn de afecţiune în persoana unui beţiv abuziv, şi a luat imediat forma condurului acestuia.
Îmi pare rău pentru tine, Emil Boc. Eşti un premier prost, fără cea mai mică urmă de competenţă în a conduce o ţară pe timp de criză. Iar faptul că nu înţelegi că te joci cu soarta a 20 de milioane de oameni, ca un copil cu maşinuţele şi soldăţeii lui, mă întristează.
Un securist obişnuit.
ianuarie 19, 2011 § Lasă un comentariu
Aseară mi-era foame. Ceea ce nu este neobişnuit, că mi se mai face foame din când în când. Şi m-am dus la supermarketul Nic din Amzei, că de, e singurul deschis non stop în zonă sau nu ştiu eu altul (bă băeţ, apropo, mai daţi-o-n maică-sa cu preţurile alea nesimţite, apreciem că e non stop, dar trebuie să vă şi temeţi de locul special amenajat în iad pentru lăcomia nesimţită).
Şi cum mă uitam eu aşa la un raft, buf! Accident. Dă cineva peste mine. Ei bine, era ăla micu’ de respiră greu şi jefuieşte pensionari, cum îi zice, Boc. Şi uite-aşa, cu mânuţa aia mică, piu-piu, şi-a făcut cumpărăturile şi şi-a tirat majestuoasa (lol) persoană din magazin. Când ajung la casă să plătesc, surpriză. În spatele meu, cu o pungă de caramele în mână (sau oricum, ceva mic) un cetăţean obişnit, care avea un aer obişnuit, se comporta obişnuit, se uita obişnuit în sus evitând contactul vizual cu oamenii obişnuiţi. Avea o înălţime obişnuită de vreo doi metri, un spate obişnuit de vreo doi metri, era îmbrăcat în negru, un negru obişnuit, avea o cască bluetooth obişnuită în ureche, iar pe partea dreaptă, sub geacă, era o umflătură obişnuită, care a fost suspectată imediat că ar fi obişnuitul toc al unui pistol obişnuit.
Şi cum stătea el aşa, foarte camuflat printre oameni obişnuiţi, şi prestând sau întreprinzând activităţi obişnuite, obişnuitul securist sau sepepist, care poftea brusc la caramele obişnuite, trăgea cu urechea lui obişnuită cu trasul la ce vorbeau oamenii după plecarea neobişnuitului său senior. Dar totul părea atât de obişnuit, încât nici nu l-am remarcat imediat, şi nici nu m-am gândit că uite ce plătesc căcaţii mici de contribuabili obişnuiţi. Şi atunci am declanşat operaţiunea conversaţie cu casiera.
„Aţ avut musafiri importanţi?”
„Poftim?”
„Aţ avut adineauri un client înalt?” (pff, pff, mustăceli şi râsete de ambele părţi)
„A, daaa”
„Era să-mi vie rău de emoţie, anunţaţi şi Dvs. când se întamplă, că stau prost cu inima, şi când văd eroi din ăştia epici mă ia cu ameţeală”
„Hă hă hă hă hă” (râserăm noi într-un fel nepotrivit şi jignitor)
Securistul deghizat în om obişnuit nu era amuzat. Cred că am detectat nişte ură în privirea lui. Cine ştie, poate nici nu era securist şi sunt eu paranoic. Poate era doar un fan al lui Băsescu şi al guvernului Boc. Poate era un poliţist care făcea cumpărături în timpul liber, că am înţeles că ăştia sunt fani. Ce nu era, în mod sigur, că ştiu că ăştia urăsc guvernul Boc şi pe împăratul său, Darth Vader Sauron, că se luptă cu ei şi le face belele:
– nu era un corupt
– nu era un mogul
– nu era un şmenar pedelist care face şmenuri pe banul statului, că am înţeles că ăştia sunt închişi imediat
– nu era un bugetar de lux cu salariu de 8 milioane, ‘tu-i în gât de bogătani care trebuie taxaţi la sânge
– nu era un blonav care poate să moară şi pe stradă, nu să facă mizerie în spital
– nu era un doctor care câştigă mai puţin decât brancardierul, că aşa le trebuie
– nu era un pensionar nesimţit cu pensie nesimţită de 450 de lei nesimţiţi
– nu era o firmă, care trebuie închisă, nu să facă bani pe spatele muncitorilor
– nu era un profesor care ce vrea şi ăsta mă, ‘tu-le rasa de intelectuali
– nu era un ziarist care n-a mai luat salariu de 5 luni, ‘tu-le democraţia de mincinoşi corupţi care zice că statul e rău
– nu era bunăstarea populaţiei, că asta trebuie eradicată din rădăcini să nu se înveţe puleţii cu binele
– nu era democraţia
– nu era constituţia (hă, hă, ce târfă)
– nu era justiţia (asta şi mai mare)
– nu era România
Vasile cel neluat în seamă vreau să fiu. Acum.
august 10, 2010 § Lasă un comentariu
După ce-ți intră în casă prin efracție și-și șterg mădularul pe perdea, unii oameni se poartă ca și cum ți-ar face o mare favoare că te bagă în seamă. Bă, știți ceva? Nu mă mai băgați în seamă, vă rog frumos. Lăsați-mă să mor singur și ignorant, nu vă merit. Mă plictisiți de moarte cu platitudinile, cu ideile voastre bătrânești și fixe, păstrate cu grijă în borcanul cleios pe care-l numiți cap, precum jumările-n untură, și scoase la sărbători sau dacă-i sexul opus prin preajmă, să ne remarcăm.
Mă plictisiți cu gesturile de adolescenți întârziați. Cu lipsa de respect pentru cei din jur. Cu rasismele, cu xenofobismele, cu naționalismele, cu habotnicia, cu homofobia, cu capitalismul, cu socialismul, cu etichetările făcute prematur, cu îmbătrânirea pe fond de răutate, cu glumele forțate, cu ipocrizia, cu lăcomia, cu slugărnicia și nevoia de validare. Cu dorul de comunism. Eram în stare să glumesc despre asta; nu mai sunt. Viața nu e o glumă completă, în afară de a mea. M-am plictisit de copiii ajutați pe Facebook, fără să scoți un leu, și morți în spital din prea multă grijă, în egală măsură în care m-am plictisit de nepăsare. M-am plictisit de discursuri sforăitoare fără măcar un singur argument, fie el și neuns și scârțâitor. M-am plictisit de cultură generală dusă la extrem, fără să știi să faci absolut nimic bine, nici o meserie, nici să bați un cui, doar să clefăi cui vrea să te asculte chestii pe care nu le mai cred nici copiii de foarte mult timp. O colegă a scris un editorial; primul comentariu era o înjurătură. Chiar așa? Chiar ți-ai făcut timp special ca să intri să înjuri o femeie sub protecția anonimatului? Nu era mai ușor să taci sau să sculptezi o rață din lemn? Sau să-ți faci timp să te duci să-ți săruți mama cu gura aia spurcată și să-i mulțumești că, deși ești o jivină sălbatică, a avut curaj să te alăpteze, te-a crescut și nu te-a împușcat ca pe un lup turbat?
M-am plictisit rău de ăia care îmi țin discursuri emoționante despre țară, dar care muncesc la negru și nu plătesc un sfanț, doar sug din stup și fac poze pe munte, ca și când la asta se rezumă țara mea. La pietre și copaci. Pentru că la oameni ne e frică să ne uităm. Ca și când țara mea n-are proști ajunși la limita superioară a ghiolbăniei, n-are bătrâni bolnavi cu pensii de un milion, n-are copii bolnavi sau vânduți, fetițe măritate la 12 ani, neveste bătute, bărbați bețivi, analfabeți sau curve ca principal motor de dezvoltare a exportului. For fuck’s sake, jumătate din populație crede că Soarele se învârte în jurul Pământului!
Ce facem în privința celor de mai sus? Poze din miezul denialului spre exterior. Pentru că țara mea are doar frumuseți. Are toate formele de relief, are câmpii, are munți cu aur în ei, mmm, ce bogăție, are litoral, e cea mai țară frumoasă ca grădina Raiului (da Elena, ne-am prins, nu suntem atât de idioți pe cât ar vrea facturile tale să fim).
Oameni n-are, dar are deltă. Mergeți acolo, e o nebunie.
Cine vrea un loc de muncă bine plătit?
august 6, 2010 § 5 comentarii
Supărarea când îmi vine împușc haina de pe tine
Via Bamse aka Dumnezeu.
Sindromul nimicului.
iunie 10, 2010 § 9 comentarii
Dimineaţă, două maşini vor să facă dreapta pe un soi de mini-străduţă. Enache pe un trotuar, un cocalar băiat pe celălalt. Enache se opreşte să lase maşinile să treacă, coca băiatul trece plesnind sub efectul uriaşei sale importanţe. Fără să-i pese că în spatele maşinilor era coloană, că bloca circulaţia. Important era că trece EL, că se simte EL bine.
Românul s-a născut select. Prins între satisfacţia flegmei pe trotuar, ciorba de lobodă servită în Jaguar şi savurosul „să înveţi, mamă, să ajungi şi tu CINEVA”, românul suferă de importanţă. Care, atunci când este amestecată cu nesimţire şi/sau prostie crâncenă, produce efecte devastatoare. Românului nu-i pasă de cei din jur. El este, fără îndoială, persoana cea mai importantă din viaţa sa. Faptul că afectează un număr de oameni din jurul său este irelevant. Toate elementele care constituie MEDIUL ÎNCONJURĂTOR trebuie să se oprească atunci când trece românul şi să admire aura sa de importanţă, şocate că în lume poate exista ceva atât de mare şi de frumos.
Boala ieşitului în evidenţă cu orice preţ are rădăcini vechi, îmi imaginez. Un om care a fost învăţat în comunism că este egal (?) cu toţi ceilalţi oameni, că este o albină dintr-un roi, că nu are nimic în plus sau în minus, că nu valorează nimic, că este NIMIC, trebuie să demonstreze, cu orice preţ, acum, că este ceva. Trebuie să epateze, să arate că este un zeu printre oameni, că este fix centrul Universului. O face inconştient, ridicând în slăvi, de multe, ori, chiar comunismul, fără să realizeze umorul involuntar al situaţiei. Gigi cu ranga-n Maybach şi cu vila placată cu aur şi tronul din aur masiv, Nuţu ieşind călare din puşcărie, ca un domnitor după prizonierat la inamic, Năstase cu cele şaişpe tone de tablouri şi statuete care ar trebui să dovedească faptul că este mai cult decât Dumnezeu, toţi sunt victime ale sindromului nimicului. Ei nu văd grotescul situaţiei, dintr-un motiv simplu: indiferent câte viloaie, câte maşinoaie, câtă aurărie ar deţine, pe dinăuntru sunt, în continuare, nimic. Iar golul ăla trebuie umplut cu ceva.
Am ales răul cel mai mic.
iunie 7, 2010 § Lasă un comentariu
Enachele 