Vasile cel neluat în seamă vreau să fiu. Acum.

După ce-ți intră în casă prin efracție și-și șterg mădularul pe perdea, unii oameni se poartă ca și cum ți-ar face o mare favoare că te bagă în seamă. Bă, știți ceva? Nu mă mai băgați în seamă, vă rog frumos. Lăsați-mă să mor singur și ignorant, nu vă merit. Mă plictisiți de moarte cu platitudinile, cu ideile voastre bătrânești și fixe, păstrate cu grijă în borcanul cleios pe care-l numiți cap, precum jumările-n untură, și scoase la sărbători sau dacă-i sexul opus prin preajmă, să ne remarcăm.

Mă plictisiți cu gesturile de adolescenți întârziați. Cu lipsa de respect pentru cei din jur. Cu rasismele, cu xenofobismele, cu naționalismele, cu habotnicia, cu homofobia, cu capitalismul, cu socialismul, cu etichetările făcute prematur, cu îmbătrânirea pe fond de răutate, cu glumele forțate, cu ipocrizia, cu lăcomia, cu slugărnicia și nevoia de validare. Cu dorul de comunism. Eram în stare să glumesc despre asta; nu mai sunt. Viața nu e o glumă completă, în afară de a mea. M-am plictisit de copiii ajutați pe Facebook, fără să scoți un leu, și morți în spital din prea multă grijă, în egală măsură în care m-am plictisit de nepăsare. M-am plictisit de discursuri sforăitoare fără măcar un singur argument, fie el și neuns și scârțâitor. M-am plictisit de cultură generală dusă la extrem, fără să știi să faci absolut nimic bine, nici o meserie, nici să bați un cui, doar să clefăi cui vrea să te asculte chestii pe care nu le mai cred nici copiii de foarte mult timp. O colegă a scris un editorial; primul comentariu era o înjurătură. Chiar așa? Chiar ți-ai făcut timp special ca să intri să înjuri o femeie sub protecția anonimatului? Nu era mai ușor să taci sau să sculptezi o rață din lemn? Sau să-ți faci timp să te duci să-ți săruți mama cu gura aia spurcată și să-i mulțumești că, deși ești o jivină sălbatică, a avut curaj să te alăpteze, te-a crescut și nu te-a împușcat ca pe un lup turbat?

M-am plictisit rău de ăia care îmi țin discursuri emoționante despre țară, dar care muncesc la negru și nu plătesc un sfanț, doar sug din stup și fac poze pe munte, ca și când la asta se rezumă țara mea. La pietre și copaci. Pentru că la oameni ne e frică să ne uităm. Ca și când țara mea n-are proști ajunși la limita superioară a ghiolbăniei, n-are bătrâni bolnavi cu pensii de un milion, n-are copii bolnavi sau vânduți, fetițe măritate la 12 ani, neveste bătute, bărbați bețivi, analfabeți sau curve ca principal motor de dezvoltare a exportului. For fuck’s sake, jumătate din populație crede că Soarele se învârte în jurul Pământului!

Ce facem în privința celor de mai sus? Poze din miezul denialului spre exterior. Pentru că țara mea are doar frumuseți. Are toate formele de relief, are câmpii, are munți cu aur în ei, mmm, ce bogăție, are litoral, e cea mai țară frumoasă ca grădina Raiului (da Elena, ne-am prins, nu suntem atât de idioți pe cât ar vrea facturile tale să fim).

Oameni n-are, dar are deltă. Mergeți acolo, e o nebunie.